Idee absolut malefica pe care nu o voi regreta absolut niciodata.

Let the games begin!

Hm... este mai greu sa incep acest post decat credeam...

Mai intai trebuie sa ma apuc sa spun ca toata aceasta nebunie( nebunie care va urma dupa acest post incolo) are la baza inabilitatea mea de a adormi. Nu pot sa dorm, oricat de mult incerc nu pot sa adorm decat daca sunt epuizata fizic si mental ceea ce nu se intampla in fiecare zi si atunci am tendinta sa citesc. In ultimul timp, spre groaza mea absoluta, nu ma pot opri din a citi carti romantice extra siropoase care tind sa fie foarte grafice. Am devorat in ultimele doua luni un numar impresionant de carti si de povesti care intrece numarul de carti pe care le-am citit in ultimii trei ani. Si cu cat citesc mai mult cu atat devin mai dezamagita de ceea ce citesc si ma inversunez sa gasesc o carte, o poveste care sa nu imi lase un gust absolut amar in gura. De cate ori termin o carte/poveste in ultimul timp nu pot sa nu ma gandesc la nenumaratele lucruri pe care autoarea/autorul le-ar fi putut schimba pentru a face povestea si personajele mai intrigante, mai atragatoare, mai interesante. Nimic nu mai reuseste sa imi capteze atentia si sunt momente in care pur si simplu sar peste paragrafe intregi deoarece nimic interesant nu este prezentat in ele si totul este mult prea cliseic sau mult prea banal. Din primele cateva pagini pot sa imi dau seama cu o acuratete ingrijoratoare(pentru mine pentru ca asta nu rezulta decat in credinta mea ca povestea nu este deloc interesanta) cine ajunge sa fie cu cine si deja asta imi taie totul cheful de a continua sa citesc. Adica, ce rost mai are sa continui sa citesc daca stiu deja de la inceputul cartii ca oricum va ajunge sa fie cu X?

Asa ca din moment ce eu nu pot sa ma opresc din a continua sa citesc asemenea carti, m-am gandit sa le ofer o critica si o nota. Acum nu imi fac nici un fel de aluzii ca cineva va intra pe aici si va vedea critica mea si ma va aproba sau contrazice, dar doar pentru a-mi ocupa noptile mele in care si asa nu am inspiratia necesara sa scriu cu altceva in afara de a citi carti romantice groaznice.

Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodata...

Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodată...

***

O altă zi tipică, normală, obişnuită. O altă zi la fel ca celelalte, la fel ca cea de ieri sau cea care va veni de mâine. Ori dacă vreţi să fiu mai exactă, este în mijlocul nopţii când stau şi mă gândesc la toate lucrurile prin care am trecut, la toate visele pe care le-am avut, la speranţele pe care mi LE-A distrus, ori poate pe care eu mi LE-AM distrus? Aceasta este o altă întrebare pe care o adaug pe lista mea deja prea lungă cu întrebări ce vor un răspuns. Este ora două şi nouăsprezece minute, iar eu nu pot dormi şi pe deasupra mai sunt şi singură în casă. Tipic. Nu este nimeni lângă mine să vadă cât de mult am decăzut – ce bine. Cât de mult m-am afundat în acel întuneric fără de sfârşit, din care nu ştiu dacă mai am puterea de a ieşi vreodată. De altfel, nici nu vreau să mai ies; pentru ce să lupt, pentru ce să trăiesc? Este cea mai bună ocazie - la această oră târzie, atunci când toate măştile cad lăsând adevărata faţă să îşi facă apariţia, ocazie de care profita sentimentele mele pentru a mă chinui.

Aşa că stau şi mă gândesc, uitându-mă la reflexia mea din oglindă, la momentul în care totul a început. Totul are un început la fel cum acelaşi „tot” are şi un sfârşit, iar pentru mine sfârşitul a venit. Nu pot să nu reflectez la acel moment crucial, punctul în care drumul meu s-a despărţit în două. N-am mai avut niciun cuvânt în legătură cu cel pe care voiam să continui, pur şi simplu mi s-a spus: „Ia-o pe aici.”; şi asta am făcut. Cred că asta este cel mai greu de acceptat: faptul că nu am avut nici un cuvânt de spus, nici o părere de exprimat, nici o decizie de luat. Poate dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, poate nu l-aş fi întâlnit, poate nu aş fi fost în această clipă aici - stând în fata oglinzii – uitându-mă la persoană cara stă în faţa mea, persoană pe care nu o cunosc. Poate ar fi fost altfel. Dar cum pot trăi eu gândindu-mă la tot ceea ce a fost şi ceea ce nu va mai putea să fie niciodată? Sau şi mai rău, gândindu-mă la ceea ce nu a fost şi nu pot schimba în veci?

Îmi iau ochii din oglindă şi mă îndrept cu paşi mici, dar hotărâţi în baie, acolo unde o altă oglinda mă întâmpină, o altă reflexie se arată, o altă persoană pe care nu o cunosc îşi face apariţia. Atenţia mea nu mai cade pe aceste lucruri – deja mult prea cunoscute pentru mine şi mult prea tipice – ci pe mică cutie cu medicamente de pe raft, care parcă îmi face cu ochiul. Nu ştiu ce sunt, nu înţeleg scrisul de mână de pe etichetă, însă sunt convinsă că dacă iau destule, gândurile se vor opri, sentimentele vor dispărea şi totul va cădea în uitare, iar eu voi fi lăsată să dorm, în pace. Nu tu vise, nu tu speranţe, nu tu inima făcută bucăţele, doar un mare nimic care mă va înconjura ca un giulgiu de mătase negru şi rece.

- Însă cu ce preţ? Mă întreabă copilă de doar unsprezece ani ce a apărut din senin în dreapta mea.

Oh, Doamne. La vederea ei, inima începe să îmi bată şi mai tare şi o mică durere ca un pumnal, ce este înfipt în inima mea, apare, supărându-mă. O cunosc atât de bine şi ea, la rândul ei, mă cunoaşte pe mine. De ce ai venit? Mă întreb în sinea mea. Ochii ei căprui, ce poartă o privire atât de serioasă pentru o copilă aşa de inocentă, sapă în sufletul meu, forţându-mă să îmi amintesc şi celelalte lucruri din viaţa mea. Îi zâmbesc încercând să fac să dispară acea privire, dar ştiu că totul este inutil. Zâmbetul meu se dizolvă încet în lacrimile toxice ce încep să se prelingă pe chipul distorsionat din cauza tristeţii. Măştile au căzut, zidurile s-au dărâmat, iar eu am rămas goală şi vulnerabilă în faţa unor forţe mult prea greu de învins.

- De ce ai venit? Şoptesc eu, ştiind că nu o să îmi răspundă.

Ea continuă să aibă aceeaşi expresie serioasă şi aşteaptă să spun ceva al cărui răspuns nu îl ştiu. Poate pentru că întrebarea pe care tocmai am pus-o este una fără rost, deoarece ştiam răspunsul mult prea bine. A venit din cauza mea, din cauza gândurilor negre care mi-au prins mintea în ghearele lor botezate în sânge. Un alt pumnal mic intră în inima mea, iar eu îmi duc mâna în dreptul ei încercând să...nu ştiu ce să fac exact.

- Tu faci asta, şoptesc mai mult pentru mine decât pentru mica şatenă, copia fidelă a ceea ce sunt azi.

Ştiu că a înţeles ce am zis. Este, de altfel, şi imposibil să nu înţeleagă din moment ce ea sunt eu şi invers. Ciudat, nu? Dar acesta este adevărul. Mă văd pe mine cum eram acum nouă ani, exact înainte ca rotiţele să se pună în mişcare şi destinul să mă aducă pe acest drum fără de ieşire.

- De ce nu mă laşi să o fac?! De ce de fiecare dată apari în faţa mea ca un înger al speranţei şi mă faci să las viaţa să continue în acest trup de pământ? Dar tu nu eşti un înger al speranţei, o nu, o ştiu mult prea bine. Tu doar maschezi cu lumina ta cruda realitate, mă păcăleşti.

Da, sunt nebună. Port o conversaţie cu cineva care nu există şi totuşi, ce înseamnă de fapt nebun şi ce înseamnă de fapt sănătos? Nu contează...

- Dacă nu ţi-ai dori să fii păcălită, SĂ FIi SALVATĂ, nu aş mai fi aici, spune ea de data aceasta schimbând expresia serioasă cu una plină de fericire.

- Ştii prin ceea ce am trecut! Cum poţi sta acolo neatinsă de nimic? CUM?! Ţip eu disperată la ea.

- CUM poţi tu uita credinţele tale? Promisiunile făcute... ai uitat ceea ce ai spus? Ceea ce ai crezut până ATUNCI? Sunt laşi cei care se sinucid. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, deci trebuie să suporţi consecinţele. Taci, îndură şi luptă. Nu asta era deviza?

- DISPARI!!! Ţip eu, închizând ochii, refuzând să o mai văd.

Când îi deschid sunt din nou singură; doar eu şi reflexia mea, persoana pe care nu o cunosc. Unde este privirea acea dăruită de ochii mei căprui care nu exprimau decât bunătate şi sinceritate? Ce s-a întâmplat cu chipul meu uman? Nu cunosc fata cu ochii trişti, plini de durere, care se uită înapoi la mine. Nu o cunosc şi nici nu vreau să o cunosc. Mă vreau înapoi. Iau cutia de medicamente şi un pahar cu apă. Dacă am de gând să o fac, în nici un caz nu o să fie în baie, încercuită de lumina falsă şi drogată a becului din încăpere. Aşa că ies pe balcon şi mă aşez pe jos, uitându-mă la cerul înstelat al nopţii. O noapte perfectă de toamnă. O noapte perfectă şi tipică în care eu să cad în uitare şi să mă las îmbrăţişată de nimic. Perfect, frumos, dramatic? Poate. Dureros? Posibil. Singură scăpare? Da.

Mă uit la pastilele din mâna mea, închid ochii, le înghit luând o gură de apă din pahar şi aştept. Nu o să dureze mult, o ştiu mult prea bine. Până când se vor întoarce acasă eu o să fiu deja de mult pierdută, fără speranţă.

Nu am avut dreptate – nu de parcă ar fi prima oară când mă înşel – înainte să fiu înconjurată de întuneric îl aud pe fratele meu deschizând uşa de la balcon, strigându-mi numele. Probabil mă căutau, negăsindu-mă la mine în cameră. Numai că gândul meu nu mai este la el sau la ceilalţi. Da, sunt egoistă. Nu mă interesează durerea pe care o las în urma mea. Gândul meu se îndreaptă din nou spre acea zi. Totul ar fi fost altfel, dacă şi numai dacă nu aş fi păşit pe acest drum. O ştiu mult prea bine, însă este mult prea târziu pentru regrete. E mult prea tarziu când sunetul ambulanţei îmi răsună în cap, iar în jur totul se învârte, în timp ce brunetul cu ochii blânzi mă zdruncină, poruncindu-mi să stau trează, să nu cumva să închid ochii. Cumva, văd furia alimentată de neputinţa sa: nu poate face nimic pentru că nu ştie ce am luat, cât şi nu doreşte să îmi facă rău, dându-mi un medicament care să reacţioneze cu ceea ce am înghiţit. Viaţa râde de mine. Ironic, tipic, normal, de aşteptat. Paramedicul semănă cu El, poate chiar este EL. Nu pot să îmi dau seama deoarece mă cufund din nou în inconştienţă. Nu pot decât să sper că este pentru ultima oară.

Little nothings

There is no point in running, no point in fighting it, no point in being sad about it. You wait for the warmth of someone else to engulf your very being, to heal your scars, your wounds, to wake up your senses from their slumber and to let you fly into the blue sky. Like a feather to touch the horizon, to feel the wind blowing away all your sadness. To help you break the usual, to ruin the daily routine and to touch the dreams with your very own fingers. In the end you want to be something else but it`s just a dream, a hopeless wish that you cling on with your very being so as to not let the darkness of destruction to ruin your soul but it is no use. It will eventually bring you down.

Thoughts running through my mind

You are right.

No matter how many times you are cut down, how many times your skin is torn, how many times your bones get crushed. You will always get up, you will always come back to life. But the pain is always the same, the pain will always be the same and you can`t forget it, you can`t run from it.

It is part of your life, it is part of who you are. And every time you are killed, you taste it again and again. That same horrible suffering, that same endless agonizing pain... How tragic, how beautiful in a twisted kind of way. Eternal agony with no death to put an end to it, it is like you want it, that pain, that suffering.

Why can`t you just stay down? Why are you so stubborn to rise again and again after all It put you through?

You are just a pitiful monster, a wretched monster... just like me. I am you, I am slowly becoming you and though it scares me I can`t stop.

I am slowly losing it... I am slowly becoming a pitiful, wretched unstoppable monster.

Mici perle translucente

Mici perle translucente

Plouă.

Nu ştiu ce caut în acest loc părăsit, la această oră târzie din noapte. De fapt, nici nu ştiu dacă este noapte sau zi, norii negri acoperă cerul împiedicându-mă să îmi dau seama de oră. Dar asta nu este important.

Nu ştiu de ce stau, nu ştiu la ce mă uit, nu ştiu mai nimic. Tot ceea ce ştiu este că plouă. Plouă de când am venit aici.

Oare cât timp a trecut de atunci?

Nu pot să spun.

Timpul îmi scapă printre degete, trecând peste mine de parcă nu aş exista, de parcă m-ar ignora. Nu mă atinge nici timpul, nici ploaia, nici vântul care spulberă liniştea pădurii.

Sunt imună, imparţială... inexistentă. O martoră mută la frumuseţea absurdă şi absolută a acestei furtuni.

Şi totuşi, ce caut aici?

Continuă să plouă.

Mici perle translucente cad din cer, din norii indigo şi grei care apasă pământul, care scapă acele perle ce se transformă în mii de licurici atunci când întâlnesc o suprafaţă tare, care rezistă o secundă înainte să dispară. Este tragic cum frumuseţea lor durează doar atât: o secundă. O simplă secundă înainte să moară, să cadă în uitare.

Tragic. Ploaia este tragică, furtuna este la fel.

Ştiu că am venit aici cu un scop, doar că nu mi-l amintesc. Tot ce pot să îmi dau seama este că într-un mod ciudat furtuna reprezintă agonia sufletului meu.

Agonie, tragedie, ploaie... sufăr? Plâng?

Sunt conştientă că ar trebui să ştiu să răspund la aceste întrebări, însă nimic nu mă ghidează în această lume fără sens. Doar furtuna mai face lumină în mintea mea.

Aud cum tunetul zguduie pământul şi îmi îndrept privirea în direcţia din care s-a auzit, rămânând uimită când văd cum fulgerul apare pe cer. Iar acesta face lumină în întunericul din mintea mea.

Şi îmi amintesc.

Trei persoane pline de sânge într-o maşină distrusă. Trei persoane dragi, iubite sunt inconştiente în poziţii terifiante, aproape inumane.

Un accident.

Eu ieşind din maşina distrusă, plecând să caut ajutoare. Am plecat, îmi amintesc, dar când am intrat în pădure, când m-am pierdut, nu ştiu.

Cât timp a trecut de la acel accident? Sunt bine? I-a găsit cineva? Pare să fi trecut o eternitate de atunci.

Şi continuă să plouă.

Perlele translucente se lovesc de pielea mea amestecându-se cu sângele uscat. Este al meu? Este al lor? Nu ştiu. Totul pare atât de ireal, este ca şi cum nu mi se întâmplă mie, este ca şi cum totul este un simplu vis.

Cad în genunchi uitându-mă în sus spre norii indigo şi nu văd decât acele mici perle translucente căzând şi mai repede pe pământ. Nici o rază de soare sau de lună, doar nori şi ploaie.

Nu pot să îmi amintesc... şi continuă să plouă.

Un vis devenit realitate

Un vis devenit realitate

Ce minunat!

Niciodată în viaţa mea nu mi-am închipuit că poate fi atât de frumos. De fapt, niciodată nu mi-am imaginat că o să ajung vreodată în acest loc să văd cu ochii mei minunăţia, să simt cu mâinile mele fantezia şi să miros cu nasul meu idealul. Era mai mult decât putea creierul meu să înţeleagă, să perceapă, să conştientizeze. Mă aşteptam ca din clipă în clipă să îmi închid ochii pentru o secundă şi atunci când îi voi deschide din nou să văd această scenă fantastică înlocuită de realitatea crudă a camerei mele. Dar de fiecare dată rămâneam uimită când clipeam şi când nu se întâmplă ceea ce mă temeam: când realitatea rămânea departe de mintea mea, lăsându-mă să mă bucur de frumuseţea acestui loc absolut, acest loc virgin ferit de lăcomia omului.

Am îngenuncheat într-un final lângă o mică domnişoară îmbrăcată toată în alb ce stătea nemişcată, îngheţată în eternitate înconjurată de alte domnişoare asemenea ei, numai că ea m-a atras mai mult decât celelalte. Arată atât de inocent şi distins, aproape că mă lăsa fără suflare. Îmi era şi teamă să o ating deoarece nu vroiam să o pătez, să o otrăvesc cu esenţă fiinţei mele umane care nu făcea altceva decât să corupe tot ceea ce întâlnea în cale. Din păcate pentru amândouă, pentru mine pentru că am cedat tentaţiei ce o reprezenta micuţa regină iar pentru ea pentru că urma să fie coruptă, am întins mâna şi i-am atins minunată rochie făcută parcă din mici petale catifelate albe ce sclipesc de parcă cineva le-a dat cu praf de stele. Am rămas uimită pentru câteva minute bucurându-mă de acel sentiment, de cum simţeam petalele mişcându-se, modelându-se după degetele mele, de cât de delicate, de uimitoare erau. Mi-am luat degetele iar ele au revenit la forma lor iniţială ca şi cum eu nici nu aş fi existat, ca şi cum nimic nu le-a întrerupt viaţa lor liniştită.

Niciodată în visele mele nu aş fi putut să le fac dreptate. Nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să găsesc cuvintele potrivite, dacă existau ca să le descriu. Tot ceea ce am visat, tot ceea ce imaginaţia mea bolnavă dar bogată a putut crea era şi va rămâne pentru totdeauna o copie cenuşie a ceea ce trăiam acum.

Mi-am apropiat chipul de micuţa deschizătură şi am inspirat adânc simţind cum parfumul acela mi-a pătruns în toţi porii, în fiecare celulă a trupului meu rămânând pentru restul eternităţii impregnată în mine, amintindu-mi constant de acest moment unic, prim în care am asimilat parfumul.

Cuvintele mele scrise pe această foaie nu pot să exprime nici ceea ce am trăit în acea clipă şi nici frumuseţea absolută şi magică a ceea ce se afla în faţa mea.

M-am trezit din reveria în care intrasem atunci când l-am auzit pe îngerul care m-a adus aici, care a făcut acest vis să devină realitate, vorbind.

- Trebuie să plecăm, iubire. Ţi-am promis că te aduc dar nu m-ai poţi sta aici. Ai stat destul, încă puţin şi rişti să mori din cauza lor, îl aud spunând dar nu mă întorc, deoarece nu m-ar deranja să mor înconjurată de micile zâne lunare.

M-a apucat de mână şi m-a tras afară dar ochii mei au rămas pironiţi pe frumoasele dar periculoasele flori lunare care, slavă Domnului, din cauza unei organizaţii au fost salvate şi erau păstrate aici în singurul loc încuiat, izolat pe lună, în timp ce oamenii continuau să corupă restul lunii. Doar acele flori lunare continuau să îşi păstreze puritatea şi să respingă omenirea, doar ele. Totul s-a întâmplat atât de repede încât visul meu devenit realitate pentru câteva scumpe, preţioase minute se reîntoarce la ceea ce a fost la început: doar un vis; dar cel puţin mă pot mulţumi cu faptul că pentru câteva minute a fost real.

Fulgi de gheaţă

Fulgi de gheaţă

Lacrimi care ar trebui să fie fierbinţi curgeau pe obrajii mei, îngheţându-i. Vântul rece mă lovea din plin însă nu îl băgam în seamă. Nimic nu conta la acea oră, nimic. Mergeam de câteva ore bune, plângând, pe acea cărare acoperită de zăpadă moale ce continua să cadă din cer. Dar aveam un scop, o da, aveam un scop. Trebuia să îl duc la îndeplinire, trebuia să mă răzbun, să îmi regăsesc astfel fericirea pe care mi-o oferea iarna.

 Totul în jur era alb, era pur, îngheţat în eternitate la fel cum mă simţeam eu în acele clipe. Îngheţată în eternitate. Frigul m-a ajuns din urmă şi mi-a amorţit sufletul. Asta mi-am dorit, să nu mai simt pentru că sentimentele mă copleşeau, mă sufocau, mă ucideau încet fără nici o considerare pentru sufletul meu plăpând.

Te uram! Încă te urăsc şi acum.

A stricat acest anotimp pe care eu îl îndrăgeam atât de mult, a stricat frumuseţea acestei păduri albe cu cuvintele lui pline de venin. Nu trebuia să îl ascult, nu trebuia să îi ofer încă o şansă... nu puteam să nu mă gândesc la faptul că dacă nu îmi închideam ochii, atunci m-aş fi bucurat că în alte dăţi de zăpadă moale ce acoperea totul.

Nu ştiu dacă puteţi să înţelegeţi acest sentiment pe care eu îl trăiam atunci când era iarnă. Cum mă simţeam când vedeam prima furtună care aducea fulgii mari, pufoşi de zăpadă peste micul sătuc în care locuiesc. Era atât de frumos... să vezi cum totul era acoperit de albul pur al fulgilor, cum totul era transformat într-o mare albă, gata să te aline, să te încânte, să te facă să vezi frumuseţea pură a acestui anotimp atât de crud, atât de aspru.

Da, îmi amintesc acea fericire pe care o simţeam de fiecare dată când păşeam în zăpadă lăsând în urma mea dovezi. Prima dată când păşeşti în acea pătură moale auzi cum striveşti fulgii de gheaţă şi îţi încânta auzul cu melodia lor specifică şi mai păşeşti o dată pentru a retrăi acea senzaţie şi apoi sătul de această experienţă te arunci în cel mai mare deal făcut din acest material. În jurul tău zboară încă o dată fulgii îngheţaţi doar pentru a se aşeza din nou peste trupul tău îmbrăcat în materialele ce îţi ţin de cald. Te bucuri de senzaţia pe care ţi-o oferă primul fulg ce se aşează pe nasul tău, topindu-se încet din cauza căldurii emanate de tine. Dar este o bucurie pe care o poţi simţi doar atunci, doar iarna.

Asta simţeam şi eu.

Iarna înzăpezită era visul, era dorinţa mea cea mai mare, iar el l-a distrus cu durerea pe care mi-a provocat-o. Cum a putut să facă aşa ceva? Cum a putut să distrugă acest anotimp atât de pur cu propriul meu sânge?

Da, propriul meu sânge pentru ca în urma mea pătez plapuma albă din zăpadă... murdăresc totul cu durerea mea... transform acest anotimp în ceva groaznic un lucru pe care niciodată nu mi-am dorit să îl fac...

Iubesc iarna! De ce mă faci să fac asta? De ce mă obligi să transform totul în roşu? Nu puteai să îmi laşi măcar atât? Trebuia să îmi furi şi ultimul lucru care aducea fericire şi bucurie în viaţa mea! Te urăsc! Te detest!

Dar am câştigat în final, da am câştigat pentru că eu sunt liberă să mă bucur de acest anotimp în continuare în timp ce tu stai aici îngheţat pe vecie.

Poate ar trebui să îţi mulţumesc, să îţi dau drumul pentru că fără tine nu aş fi ajuns crăiasa zăpezii, nu aş fi devenit tocmai ceea ce iubeam, dar nu o să o fac pentru că nu meriţi. Nu vreau să mai văd şi alţii suferind din cauza ta, distrugându-le visurile. O, nu, ghiocel, vei sta aici îngheţat în palma mea pentru vecie, iarna va domni peste acest ţinut fără apariţia ta pentru a vesti primăvara. Nu mă mai poţi răni, ghiocel, nu mă mai poţi goni...

***

Şi afară începe furtuna care aduce fulgi mari de gheaţă peste ţinutul fantastic al inconştientului unei fetiţe ce visează la o iarnă albă, pură, frumoasă, dormind liniştită în pătura ce îi ţine de cald, ferind-o de frigul de afară.