O altă zi tipică, normală, obişnuită. O altă zi la fel ca celelalte, la fel ca cea de ieri sau cea care va veni de mâine. Ori dacă vreţi să fiu mai exactă, este în mijlocul nopţii când stau şi mă gândesc la toate lucrurile prin care am trecut, la toate visele pe care le-am avut, la speranţele pe care mi LE-A distrus, ori poate pe care eu mi LE-AM distrus? Aceasta este o altă întrebare pe care o adaug pe lista mea deja prea lungă cu întrebări ce vor un răspuns. Este ora două şi nouăsprezece minute, iar eu nu pot dormi şi pe deasupra mai sunt şi singură în casă. Tipic. Nu este nimeni lângă mine să vadă cât de mult am decăzut – ce bine. Cât de mult m-am afundat în acel întuneric fără de sfârşit, din care nu ştiu dacă mai am puterea de a ieşi vreodată. De altfel, nici nu vreau să mai ies; pentru ce să lupt, pentru ce să trăiesc? Este cea mai bună ocazie - la această oră târzie, atunci când toate măştile cad lăsând adevărata faţă să îşi facă apariţia, ocazie de care profita sentimentele mele pentru a mă chinui.
Aşa că stau şi mă gândesc, uitându-mă la reflexia mea din oglindă, la momentul în care totul a început. Totul are un început la fel cum acelaşi „tot” are şi un sfârşit, iar pentru mine sfârşitul a venit. Nu pot să nu reflectez la acel moment crucial, punctul în care drumul meu s-a despărţit în două. N-am mai avut niciun cuvânt în legătură cu cel pe care voiam să continui, pur şi simplu mi s-a spus: „Ia-o pe aici.”; şi asta am făcut. Cred că asta este cel mai greu de acceptat: faptul că nu am avut nici un cuvânt de spus, nici o părere de exprimat, nici o decizie de luat. Poate dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, poate nu l-aş fi întâlnit, poate nu aş fi fost în această clipă aici - stând în fata oglinzii – uitându-mă la persoană cara stă în faţa mea, persoană pe care nu o cunosc. Poate ar fi fost altfel. Dar cum pot trăi eu gândindu-mă la tot ceea ce a fost şi ceea ce nu va mai putea să fie niciodată? Sau şi mai rău, gândindu-mă la ceea ce nu a fost şi nu pot schimba în veci?
Îmi iau ochii din oglindă şi mă îndrept cu paşi mici, dar hotărâţi în baie, acolo unde o altă oglinda mă întâmpină, o altă reflexie se arată, o altă persoană pe care nu o cunosc îşi face apariţia. Atenţia mea nu mai cade pe aceste lucruri – deja mult prea cunoscute pentru mine şi mult prea tipice – ci pe mică cutie cu medicamente de pe raft, care parcă îmi face cu ochiul. Nu ştiu ce sunt, nu înţeleg scrisul de mână de pe etichetă, însă sunt convinsă că dacă iau destule, gândurile se vor opri, sentimentele vor dispărea şi totul va cădea în uitare, iar eu voi fi lăsată să dorm, în pace. Nu tu vise, nu tu speranţe, nu tu inima făcută bucăţele, doar un mare nimic care mă va înconjura ca un giulgiu de mătase negru şi rece.
- Însă cu ce preţ? Mă întreabă copilă de doar unsprezece ani ce a apărut din senin în dreapta mea.
Oh, Doamne. La vederea ei, inima începe să îmi bată şi mai tare şi o mică durere ca un pumnal, ce este înfipt în inima mea, apare, supărându-mă. O cunosc atât de bine şi ea, la rândul ei, mă cunoaşte pe mine. De ce ai venit? Mă întreb în sinea mea. Ochii ei căprui, ce poartă o privire atât de serioasă pentru o copilă aşa de inocentă, sapă în sufletul meu, forţându-mă să îmi amintesc şi celelalte lucruri din viaţa mea. Îi zâmbesc încercând să fac să dispară acea privire, dar ştiu că totul este inutil. Zâmbetul meu se dizolvă încet în lacrimile toxice ce încep să se prelingă pe chipul distorsionat din cauza tristeţii. Măştile au căzut, zidurile s-au dărâmat, iar eu am rămas goală şi vulnerabilă în faţa unor forţe mult prea greu de învins.
- De ce ai venit? Şoptesc eu, ştiind că nu o să îmi răspundă.
Ea continuă să aibă aceeaşi expresie serioasă şi aşteaptă să spun ceva al cărui răspuns nu îl ştiu. Poate pentru că întrebarea pe care tocmai am pus-o este una fără rost, deoarece ştiam răspunsul mult prea bine. A venit din cauza mea, din cauza gândurilor negre care mi-au prins mintea în ghearele lor botezate în sânge. Un alt pumnal mic intră în inima mea, iar eu îmi duc mâna în dreptul ei încercând să...nu ştiu ce să fac exact.
- Tu faci asta, şoptesc mai mult pentru mine decât pentru mica şatenă, copia fidelă a ceea ce sunt azi.
Ştiu că a înţeles ce am zis. Este, de altfel, şi imposibil să nu înţeleagă din moment ce ea sunt eu şi invers. Ciudat, nu? Dar acesta este adevărul. Mă văd pe mine cum eram acum nouă ani, exact înainte ca rotiţele să se pună în mişcare şi destinul să mă aducă pe acest drum fără de ieşire.
- De ce nu mă laşi să o fac?! De ce de fiecare dată apari în faţa mea ca un înger al speranţei şi mă faci să las viaţa să continue în acest trup de pământ? Dar tu nu eşti un înger al speranţei, o nu, o ştiu mult prea bine. Tu doar maschezi cu lumina ta cruda realitate, mă păcăleşti.
Da, sunt nebună. Port o conversaţie cu cineva care nu există şi totuşi, ce înseamnă de fapt nebun şi ce înseamnă de fapt sănătos? Nu contează...
- Dacă nu ţi-ai dori să fii păcălită, SĂ FIi SALVATĂ, nu aş mai fi aici, spune ea de data aceasta schimbând expresia serioasă cu una plină de fericire.
- Ştii prin ceea ce am trecut! Cum poţi sta acolo neatinsă de nimic? CUM?! Ţip eu disperată la ea.
- CUM poţi tu uita credinţele tale? Promisiunile făcute... ai uitat ceea ce ai spus? Ceea ce ai crezut până ATUNCI? Sunt laşi cei care se sinucid. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, deci trebuie să suporţi consecinţele. Taci, îndură şi luptă. Nu asta era deviza?
- DISPARI!!! Ţip eu, închizând ochii, refuzând să o mai văd.
Când îi deschid sunt din nou singură; doar eu şi reflexia mea, persoana pe care nu o cunosc. Unde este privirea acea dăruită de ochii mei căprui care nu exprimau decât bunătate şi sinceritate? Ce s-a întâmplat cu chipul meu uman? Nu cunosc fata cu ochii trişti, plini de durere, care se uită înapoi la mine. Nu o cunosc şi nici nu vreau să o cunosc. Mă vreau înapoi. Iau cutia de medicamente şi un pahar cu apă. Dacă am de gând să o fac, în nici un caz nu o să fie în baie, încercuită de lumina falsă şi drogată a becului din încăpere. Aşa că ies pe balcon şi mă aşez pe jos, uitându-mă la cerul înstelat al nopţii. O noapte perfectă de toamnă. O noapte perfectă şi tipică în care eu să cad în uitare şi să mă las îmbrăţişată de nimic. Perfect, frumos, dramatic? Poate. Dureros? Posibil. Singură scăpare? Da.
Mă uit la pastilele din mâna mea, închid ochii, le înghit luând o gură de apă din pahar şi aştept. Nu o să dureze mult, o ştiu mult prea bine. Până când se vor întoarce acasă eu o să fiu deja de mult pierdută, fără speranţă.
Nu am avut dreptate – nu de parcă ar fi prima oară când mă înşel – înainte să fiu înconjurată de întuneric îl aud pe fratele meu deschizând uşa de la balcon, strigându-mi numele. Probabil mă căutau, negăsindu-mă la mine în cameră. Numai că gândul meu nu mai este la el sau la ceilalţi. Da, sunt egoistă. Nu mă interesează durerea pe care o las în urma mea. Gândul meu se îndreaptă din nou spre acea zi. Totul ar fi fost altfel, dacă şi numai dacă nu aş fi păşit pe acest drum. O ştiu mult prea bine, însă este mult prea târziu pentru regrete. E mult prea tarziu când sunetul ambulanţei îmi răsună în cap, iar în jur totul se învârte, în timp ce brunetul cu ochii blânzi mă zdruncină, poruncindu-mi să stau trează, să nu cumva să închid ochii. Cumva, văd furia alimentată de neputinţa sa: nu poate face nimic pentru că nu ştie ce am luat, cât şi nu doreşte să îmi facă rău, dându-mi un medicament care să reacţioneze cu ceea ce am înghiţit. Viaţa râde de mine. Ironic, tipic, normal, de aşteptat. Paramedicul semănă cu El, poate chiar este EL. Nu pot să îmi dau seama deoarece mă cufund din nou în inconştienţă. Nu pot decât să sper că este pentru ultima oară.
