Thoughts running through my mind

You are right.

No matter how many times you are cut down, how many times your skin is torn, how many times your bones get crushed. You will always get up, you will always come back to life. But the pain is always the same, the pain will always be the same and you can`t forget it, you can`t run from it.

It is part of your life, it is part of who you are. And every time you are killed, you taste it again and again. That same horrible suffering, that same endless agonizing pain... How tragic, how beautiful in a twisted kind of way. Eternal agony with no death to put an end to it, it is like you want it, that pain, that suffering.

Why can`t you just stay down? Why are you so stubborn to rise again and again after all It put you through?

You are just a pitiful monster, a wretched monster... just like me. I am you, I am slowly becoming you and though it scares me I can`t stop.

I am slowly losing it... I am slowly becoming a pitiful, wretched unstoppable monster.

Mici perle translucente

Mici perle translucente

Plouă.

Nu ştiu ce caut în acest loc părăsit, la această oră târzie din noapte. De fapt, nici nu ştiu dacă este noapte sau zi, norii negri acoperă cerul împiedicându-mă să îmi dau seama de oră. Dar asta nu este important.

Nu ştiu de ce stau, nu ştiu la ce mă uit, nu ştiu mai nimic. Tot ceea ce ştiu este că plouă. Plouă de când am venit aici.

Oare cât timp a trecut de atunci?

Nu pot să spun.

Timpul îmi scapă printre degete, trecând peste mine de parcă nu aş exista, de parcă m-ar ignora. Nu mă atinge nici timpul, nici ploaia, nici vântul care spulberă liniştea pădurii.

Sunt imună, imparţială... inexistentă. O martoră mută la frumuseţea absurdă şi absolută a acestei furtuni.

Şi totuşi, ce caut aici?

Continuă să plouă.

Mici perle translucente cad din cer, din norii indigo şi grei care apasă pământul, care scapă acele perle ce se transformă în mii de licurici atunci când întâlnesc o suprafaţă tare, care rezistă o secundă înainte să dispară. Este tragic cum frumuseţea lor durează doar atât: o secundă. O simplă secundă înainte să moară, să cadă în uitare.

Tragic. Ploaia este tragică, furtuna este la fel.

Ştiu că am venit aici cu un scop, doar că nu mi-l amintesc. Tot ce pot să îmi dau seama este că într-un mod ciudat furtuna reprezintă agonia sufletului meu.

Agonie, tragedie, ploaie... sufăr? Plâng?

Sunt conştientă că ar trebui să ştiu să răspund la aceste întrebări, însă nimic nu mă ghidează în această lume fără sens. Doar furtuna mai face lumină în mintea mea.

Aud cum tunetul zguduie pământul şi îmi îndrept privirea în direcţia din care s-a auzit, rămânând uimită când văd cum fulgerul apare pe cer. Iar acesta face lumină în întunericul din mintea mea.

Şi îmi amintesc.

Trei persoane pline de sânge într-o maşină distrusă. Trei persoane dragi, iubite sunt inconştiente în poziţii terifiante, aproape inumane.

Un accident.

Eu ieşind din maşina distrusă, plecând să caut ajutoare. Am plecat, îmi amintesc, dar când am intrat în pădure, când m-am pierdut, nu ştiu.

Cât timp a trecut de la acel accident? Sunt bine? I-a găsit cineva? Pare să fi trecut o eternitate de atunci.

Şi continuă să plouă.

Perlele translucente se lovesc de pielea mea amestecându-se cu sângele uscat. Este al meu? Este al lor? Nu ştiu. Totul pare atât de ireal, este ca şi cum nu mi se întâmplă mie, este ca şi cum totul este un simplu vis.

Cad în genunchi uitându-mă în sus spre norii indigo şi nu văd decât acele mici perle translucente căzând şi mai repede pe pământ. Nici o rază de soare sau de lună, doar nori şi ploaie.

Nu pot să îmi amintesc... şi continuă să plouă.