Mici perle translucente

Mici perle translucente

Plouă.

Nu ştiu ce caut în acest loc părăsit, la această oră târzie din noapte. De fapt, nici nu ştiu dacă este noapte sau zi, norii negri acoperă cerul împiedicându-mă să îmi dau seama de oră. Dar asta nu este important.

Nu ştiu de ce stau, nu ştiu la ce mă uit, nu ştiu mai nimic. Tot ceea ce ştiu este că plouă. Plouă de când am venit aici.

Oare cât timp a trecut de atunci?

Nu pot să spun.

Timpul îmi scapă printre degete, trecând peste mine de parcă nu aş exista, de parcă m-ar ignora. Nu mă atinge nici timpul, nici ploaia, nici vântul care spulberă liniştea pădurii.

Sunt imună, imparţială... inexistentă. O martoră mută la frumuseţea absurdă şi absolută a acestei furtuni.

Şi totuşi, ce caut aici?

Continuă să plouă.

Mici perle translucente cad din cer, din norii indigo şi grei care apasă pământul, care scapă acele perle ce se transformă în mii de licurici atunci când întâlnesc o suprafaţă tare, care rezistă o secundă înainte să dispară. Este tragic cum frumuseţea lor durează doar atât: o secundă. O simplă secundă înainte să moară, să cadă în uitare.

Tragic. Ploaia este tragică, furtuna este la fel.

Ştiu că am venit aici cu un scop, doar că nu mi-l amintesc. Tot ce pot să îmi dau seama este că într-un mod ciudat furtuna reprezintă agonia sufletului meu.

Agonie, tragedie, ploaie... sufăr? Plâng?

Sunt conştientă că ar trebui să ştiu să răspund la aceste întrebări, însă nimic nu mă ghidează în această lume fără sens. Doar furtuna mai face lumină în mintea mea.

Aud cum tunetul zguduie pământul şi îmi îndrept privirea în direcţia din care s-a auzit, rămânând uimită când văd cum fulgerul apare pe cer. Iar acesta face lumină în întunericul din mintea mea.

Şi îmi amintesc.

Trei persoane pline de sânge într-o maşină distrusă. Trei persoane dragi, iubite sunt inconştiente în poziţii terifiante, aproape inumane.

Un accident.

Eu ieşind din maşina distrusă, plecând să caut ajutoare. Am plecat, îmi amintesc, dar când am intrat în pădure, când m-am pierdut, nu ştiu.

Cât timp a trecut de la acel accident? Sunt bine? I-a găsit cineva? Pare să fi trecut o eternitate de atunci.

Şi continuă să plouă.

Perlele translucente se lovesc de pielea mea amestecându-se cu sângele uscat. Este al meu? Este al lor? Nu ştiu. Totul pare atât de ireal, este ca şi cum nu mi se întâmplă mie, este ca şi cum totul este un simplu vis.

Cad în genunchi uitându-mă în sus spre norii indigo şi nu văd decât acele mici perle translucente căzând şi mai repede pe pământ. Nici o rază de soare sau de lună, doar nori şi ploaie.

Nu pot să îmi amintesc... şi continuă să plouă.