Un vis devenit realitate

Un vis devenit realitate

Ce minunat!

Niciodată în viaţa mea nu mi-am închipuit că poate fi atât de frumos. De fapt, niciodată nu mi-am imaginat că o să ajung vreodată în acest loc să văd cu ochii mei minunăţia, să simt cu mâinile mele fantezia şi să miros cu nasul meu idealul. Era mai mult decât putea creierul meu să înţeleagă, să perceapă, să conştientizeze. Mă aşteptam ca din clipă în clipă să îmi închid ochii pentru o secundă şi atunci când îi voi deschide din nou să văd această scenă fantastică înlocuită de realitatea crudă a camerei mele. Dar de fiecare dată rămâneam uimită când clipeam şi când nu se întâmplă ceea ce mă temeam: când realitatea rămânea departe de mintea mea, lăsându-mă să mă bucur de frumuseţea acestui loc absolut, acest loc virgin ferit de lăcomia omului.

Am îngenuncheat într-un final lângă o mică domnişoară îmbrăcată toată în alb ce stătea nemişcată, îngheţată în eternitate înconjurată de alte domnişoare asemenea ei, numai că ea m-a atras mai mult decât celelalte. Arată atât de inocent şi distins, aproape că mă lăsa fără suflare. Îmi era şi teamă să o ating deoarece nu vroiam să o pătez, să o otrăvesc cu esenţă fiinţei mele umane care nu făcea altceva decât să corupe tot ceea ce întâlnea în cale. Din păcate pentru amândouă, pentru mine pentru că am cedat tentaţiei ce o reprezenta micuţa regină iar pentru ea pentru că urma să fie coruptă, am întins mâna şi i-am atins minunată rochie făcută parcă din mici petale catifelate albe ce sclipesc de parcă cineva le-a dat cu praf de stele. Am rămas uimită pentru câteva minute bucurându-mă de acel sentiment, de cum simţeam petalele mişcându-se, modelându-se după degetele mele, de cât de delicate, de uimitoare erau. Mi-am luat degetele iar ele au revenit la forma lor iniţială ca şi cum eu nici nu aş fi existat, ca şi cum nimic nu le-a întrerupt viaţa lor liniştită.

Niciodată în visele mele nu aş fi putut să le fac dreptate. Nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să găsesc cuvintele potrivite, dacă existau ca să le descriu. Tot ceea ce am visat, tot ceea ce imaginaţia mea bolnavă dar bogată a putut crea era şi va rămâne pentru totdeauna o copie cenuşie a ceea ce trăiam acum.

Mi-am apropiat chipul de micuţa deschizătură şi am inspirat adânc simţind cum parfumul acela mi-a pătruns în toţi porii, în fiecare celulă a trupului meu rămânând pentru restul eternităţii impregnată în mine, amintindu-mi constant de acest moment unic, prim în care am asimilat parfumul.

Cuvintele mele scrise pe această foaie nu pot să exprime nici ceea ce am trăit în acea clipă şi nici frumuseţea absolută şi magică a ceea ce se afla în faţa mea.

M-am trezit din reveria în care intrasem atunci când l-am auzit pe îngerul care m-a adus aici, care a făcut acest vis să devină realitate, vorbind.

- Trebuie să plecăm, iubire. Ţi-am promis că te aduc dar nu m-ai poţi sta aici. Ai stat destul, încă puţin şi rişti să mori din cauza lor, îl aud spunând dar nu mă întorc, deoarece nu m-ar deranja să mor înconjurată de micile zâne lunare.

M-a apucat de mână şi m-a tras afară dar ochii mei au rămas pironiţi pe frumoasele dar periculoasele flori lunare care, slavă Domnului, din cauza unei organizaţii au fost salvate şi erau păstrate aici în singurul loc încuiat, izolat pe lună, în timp ce oamenii continuau să corupă restul lunii. Doar acele flori lunare continuau să îşi păstreze puritatea şi să respingă omenirea, doar ele. Totul s-a întâmplat atât de repede încât visul meu devenit realitate pentru câteva scumpe, preţioase minute se reîntoarce la ceea ce a fost la început: doar un vis; dar cel puţin mă pot mulţumi cu faptul că pentru câteva minute a fost real.

Fulgi de gheaţă

Fulgi de gheaţă

Lacrimi care ar trebui să fie fierbinţi curgeau pe obrajii mei, îngheţându-i. Vântul rece mă lovea din plin însă nu îl băgam în seamă. Nimic nu conta la acea oră, nimic. Mergeam de câteva ore bune, plângând, pe acea cărare acoperită de zăpadă moale ce continua să cadă din cer. Dar aveam un scop, o da, aveam un scop. Trebuia să îl duc la îndeplinire, trebuia să mă răzbun, să îmi regăsesc astfel fericirea pe care mi-o oferea iarna.

 Totul în jur era alb, era pur, îngheţat în eternitate la fel cum mă simţeam eu în acele clipe. Îngheţată în eternitate. Frigul m-a ajuns din urmă şi mi-a amorţit sufletul. Asta mi-am dorit, să nu mai simt pentru că sentimentele mă copleşeau, mă sufocau, mă ucideau încet fără nici o considerare pentru sufletul meu plăpând.

Te uram! Încă te urăsc şi acum.

A stricat acest anotimp pe care eu îl îndrăgeam atât de mult, a stricat frumuseţea acestei păduri albe cu cuvintele lui pline de venin. Nu trebuia să îl ascult, nu trebuia să îi ofer încă o şansă... nu puteam să nu mă gândesc la faptul că dacă nu îmi închideam ochii, atunci m-aş fi bucurat că în alte dăţi de zăpadă moale ce acoperea totul.

Nu ştiu dacă puteţi să înţelegeţi acest sentiment pe care eu îl trăiam atunci când era iarnă. Cum mă simţeam când vedeam prima furtună care aducea fulgii mari, pufoşi de zăpadă peste micul sătuc în care locuiesc. Era atât de frumos... să vezi cum totul era acoperit de albul pur al fulgilor, cum totul era transformat într-o mare albă, gata să te aline, să te încânte, să te facă să vezi frumuseţea pură a acestui anotimp atât de crud, atât de aspru.

Da, îmi amintesc acea fericire pe care o simţeam de fiecare dată când păşeam în zăpadă lăsând în urma mea dovezi. Prima dată când păşeşti în acea pătură moale auzi cum striveşti fulgii de gheaţă şi îţi încânta auzul cu melodia lor specifică şi mai păşeşti o dată pentru a retrăi acea senzaţie şi apoi sătul de această experienţă te arunci în cel mai mare deal făcut din acest material. În jurul tău zboară încă o dată fulgii îngheţaţi doar pentru a se aşeza din nou peste trupul tău îmbrăcat în materialele ce îţi ţin de cald. Te bucuri de senzaţia pe care ţi-o oferă primul fulg ce se aşează pe nasul tău, topindu-se încet din cauza căldurii emanate de tine. Dar este o bucurie pe care o poţi simţi doar atunci, doar iarna.

Asta simţeam şi eu.

Iarna înzăpezită era visul, era dorinţa mea cea mai mare, iar el l-a distrus cu durerea pe care mi-a provocat-o. Cum a putut să facă aşa ceva? Cum a putut să distrugă acest anotimp atât de pur cu propriul meu sânge?

Da, propriul meu sânge pentru ca în urma mea pătez plapuma albă din zăpadă... murdăresc totul cu durerea mea... transform acest anotimp în ceva groaznic un lucru pe care niciodată nu mi-am dorit să îl fac...

Iubesc iarna! De ce mă faci să fac asta? De ce mă obligi să transform totul în roşu? Nu puteai să îmi laşi măcar atât? Trebuia să îmi furi şi ultimul lucru care aducea fericire şi bucurie în viaţa mea! Te urăsc! Te detest!

Dar am câştigat în final, da am câştigat pentru că eu sunt liberă să mă bucur de acest anotimp în continuare în timp ce tu stai aici îngheţat pe vecie.

Poate ar trebui să îţi mulţumesc, să îţi dau drumul pentru că fără tine nu aş fi ajuns crăiasa zăpezii, nu aş fi devenit tocmai ceea ce iubeam, dar nu o să o fac pentru că nu meriţi. Nu vreau să mai văd şi alţii suferind din cauza ta, distrugându-le visurile. O, nu, ghiocel, vei sta aici îngheţat în palma mea pentru vecie, iarna va domni peste acest ţinut fără apariţia ta pentru a vesti primăvara. Nu mă mai poţi răni, ghiocel, nu mă mai poţi goni...

***

Şi afară începe furtuna care aduce fulgi mari de gheaţă peste ţinutul fantastic al inconştientului unei fetiţe ce visează la o iarnă albă, pură, frumoasă, dormind liniştită în pătura ce îi ţine de cald, ferind-o de frigul de afară.

Niste lucruri absolut minunate care se petrec in frumoasa noastra tara numita Romania

O sa incep prin a preciza ca nu sunt patriota. Daca as fi avut de ales atunci cand m-a nascut mama mea atunci cu siguranta nu as fi ales sa ma nasc aici. Stiu ca aceasta afirmatie o sa va irite pe marea voastra majoritate, multi dintre voi fiind niste patrioti inraiti desi nu inteleg pentru ce. Adica, bine, fie ca voi sunteti patrioti si mai departe? Si daca sunteti patrioti ce? Ce faceti ca mari patrioti? Ati schimbat ceva? Ati imbunatatit cumva imaginea romanilor in creierele strainilor? Raspunsul este nu, nu ati facut nimic. Stati si va bateti cu pumnul in piept ca sunteti patrioti dar nu faceti nimic, nu schimbati nimic. Acum dupa ce cititi ultima fraza o sa imi raspundeti indignati da eu ce am facut. Ei, bine, este simplu, raspunsul fiind nimic. Dar spre deosebire de voi eu imi recunosc neputinta si dezinteresul si de asemenea recunosc faptul ca este inutil sa incerc sa fac ceva. Pentru ce? Pentru cine? Ca sa fiu calcata in picioare si sa mi se rada in fata? Nu mersi. Aceasta este starea in care marea majoritate se complace sa traiasca deci in aceasta stare sa continue sa traiasca. Am c-am deraiat de la traseu mai rau ca trenul.
Sa revin la ceea ce vroiam sa zic.
Azi, chiar am fost impresionata de un baiat mai mic decat mine, adica dintr-o generatie anterioara mie. De ce? Pai simplu pentru ca baiatul foarte respectuos vazand o doamna mai in varsta cu un copil mic s-a ridicat de pe scaun din autobuz si a cedat locul doamnei. Am ramas placut surprinsa mai ales ca ( si o sa fiu rea si a dracul in acest moment si o sa generalizez rau de tot desi stiu ca exista multe exceptii ) am avut multe intalnirii de gradul zero  cu cei din generatiile mai mici si m-au socat, traumatizandu-ma pe viata. Dar acest baiat m-a facut sa zambesc si sa ma gandesc ca poate mai exista putina speranta si pentru bunul simt in aceasta tara numita pe drept: "a nimanui". Numai ca aceasta speranta a murit instantaneu cand trei ore mai tarziu intr-un supermarket( deci sa se inteleaga clar intr-un loc unde nu esti pe strada, supermarketul si strada sunt complet diferite desi nu este civilizat nici pe strada sa faci ce s-a intamplat in supermarket ) am vazut pe cineva, un domn la vreo treizeci si ceva de ani, scuipand guma pe jos de parca era la el acasa. Nu vreau sa fiu rautacioasa dar daca asa face si la el in casa nici nu vreau sa imi inchipui ce pericol toxic este pe acolo.
Ce pot spune? Pot spune ca nu este prima data cand vad asemenea comportamente din partea unor oameni care vor sa fie civilizati dar se comporta ca niste... nu pot sa gasesc cuvantul potrivit pentru a exprima repulsia pe care o simt in acest moment pentru aceste specimene si care sunt aceiasi oameni care sar cu gura mare daca cineva le atrage atentia de parca ei nu au facut nimic rau iar tu, cel care esti cu adevarat bun simt si care cu adevarat vrei sa schimbi ceva fie si mentalitatea unui singur om, esti cel care a gresit. Cum ai putut sa te gandesti fie si pentru o clipa sa atragi atentia unei asemenea personalitati? Ma depaseste efectiv.
As putea sa continui cu multe intamplari din frumoasa jungla urbana numita Romania dar pentru moment mi se pare de ajuns si consider ca ar trebui sa ma opresc aici inainte ca lucrurile sa escaleze.

Real Perception of the world around us

Real perception of the world around us

Mai intai o sa incep cu traducerea acestui titlu atat de... hm...as putea spune ostentativ, dar depinde de perceptia fiecaruia dintre noi. Pe scurt titlul se traduce asa: perceptia reala a lumii din jurul nostru. Interesant, nu? Da, asta cred si eu, numai ca este o mica chichita la mijloc. Nu este vorba despre nici o perceptie obiectiva, nu ve-ti gasi aici nici o parere obiectiva asupra lumii, asupra mediului inconjurator, asupra intreabarilor si problemelor existentiale ale omenirii... oh, v-ati prins deja despre ce vreau sa spun, nu? Daca nu, sa exemplific: este vorba de parerea mea PUR subiectiva asupra lucrurilor pe care eu le voi considera demne de atentia mea. Asta suna atat de egocentric dar este un blog personal, nu cred ca se asteapta cineva sa gaseasca ceva obiectiv pe un blog personal mai ales ca nici macar pe trei sferturi din blogurile profesionale nu se gaseste ceva pur obiectiv ci mai mult lucruri subiective.

Perceptia mea asupra acestei lumi in care am avut ghinionul sa ma trezesc este una sucita, demna de instabilitatea mea mentala si va anunt de pe acum ca celor carora nu le place sa vada partea pesimista, nenorocita, tampita, cruda, de-a dreptul atroce a acestei lumi nu au ce cauta aici. Nu voi picta in frumoase culori pastelate si nu voi inveli in dantela nimic deoarece pentru mine nu exista acea parte a lumii. Nu o vad, daca voi o vedeti pe undeva prin jurul vostru da-ti-mi si mie un semn si poate se naste in inima mea neagra speranta ca intr-adevar mai exista o sansa pentru un viitor mai sigur decat ceea ce prevad. Desi nu o sa fiu nici chiar atat de afurisita incat sa arat numai uratenia acestei lumi, trebuie sa existe totusi un echilibru si daca in realitate acel echilibru lipseste momentan de la postul sau macar aici pe blogul acesta sa isi miste fundul lenes. Lucru greu de realizat, de altfel, pentru mine care tind mai mult spre pesimism decat spre optimism pentru ca, hai sa fim seriosi, daca esti pesimist nu ai cum sa fi ranit in timp ce daca esti un continuu optimist o c-ai iei in bot, literalmente, destul de rau si de des.

O, dar hai ca v-am plictisit destul. Mi-am incheiat, cel putin pe ziua de azi tirada nefolositoare si complet subiectiva.