Lacrimi care ar trebui să fie fierbinţi
curgeau pe obrajii mei, îngheţându-i. Vântul rece mă lovea din plin însă nu îl
băgam în seamă. Nimic nu conta la acea oră, nimic. Mergeam de câteva ore bune,
plângând, pe acea cărare acoperită de zăpadă moale ce continua să cadă din cer.
Dar aveam un scop, o da, aveam un scop. Trebuia să îl duc la îndeplinire,
trebuia să mă răzbun, să îmi regăsesc astfel fericirea pe care mi-o oferea
iarna.
Totul în
jur era alb, era pur, îngheţat în eternitate la fel cum mă simţeam eu în acele
clipe. Îngheţată în eternitate. Frigul m-a ajuns din urmă şi mi-a amorţit
sufletul. Asta mi-am dorit, să nu mai simt pentru că sentimentele mă copleşeau,
mă sufocau, mă ucideau încet fără nici o considerare pentru sufletul meu plăpând.
Te uram! Încă te urăsc şi acum.
A stricat acest anotimp pe care eu îl îndrăgeam
atât de mult, a stricat frumuseţea acestei păduri albe cu cuvintele lui pline
de venin. Nu trebuia să îl ascult, nu trebuia să îi ofer încă o şansă... nu
puteam să nu mă gândesc la faptul că dacă nu îmi închideam ochii, atunci m-aş
fi bucurat că în alte dăţi de zăpadă moale ce acoperea totul.
Nu ştiu dacă puteţi să înţelegeţi acest
sentiment pe care eu îl trăiam atunci când era iarnă. Cum mă simţeam când
vedeam prima furtună care aducea fulgii mari, pufoşi de zăpadă peste micul sătuc
în care locuiesc. Era atât de frumos... să vezi cum totul era acoperit de albul
pur al fulgilor, cum totul era transformat într-o mare albă, gata să te aline,
să te încânte, să te facă să vezi frumuseţea pură a acestui anotimp atât de
crud, atât de aspru.
Da, îmi amintesc acea fericire pe care o simţeam
de fiecare dată când păşeam în zăpadă lăsând în urma mea dovezi. Prima dată când
păşeşti în acea pătură moale auzi cum striveşti fulgii de gheaţă şi îţi încânta
auzul cu melodia lor specifică şi mai păşeşti o dată pentru a retrăi acea senzaţie
şi apoi sătul de această experienţă te arunci în cel mai mare deal făcut din
acest material. În jurul tău zboară încă o dată fulgii îngheţaţi doar pentru a
se aşeza din nou peste trupul tău îmbrăcat în materialele ce îţi ţin de cald.
Te bucuri de senzaţia pe care ţi-o oferă primul fulg ce se aşează pe nasul tău,
topindu-se încet din cauza căldurii emanate de tine. Dar este o bucurie pe care
o poţi simţi doar atunci, doar iarna.
Asta simţeam şi eu.
Iarna înzăpezită era visul, era dorinţa mea
cea mai mare, iar el l-a distrus cu durerea pe care mi-a provocat-o. Cum a
putut să facă aşa ceva? Cum a putut să distrugă acest anotimp atât de pur cu
propriul meu sânge?
Da, propriul meu sânge pentru ca în urma mea
pătez plapuma albă din zăpadă... murdăresc totul cu durerea mea... transform
acest anotimp în ceva groaznic un lucru pe care niciodată nu mi-am dorit să îl
fac...
Iubesc iarna! De ce mă faci să fac asta? De ce
mă obligi să transform totul în roşu? Nu puteai să îmi laşi măcar atât? Trebuia
să îmi furi şi ultimul lucru care aducea fericire şi bucurie în viaţa mea! Te
urăsc! Te detest!
Dar am câştigat în final, da am câştigat
pentru că eu sunt liberă să mă bucur de acest anotimp în continuare în timp ce
tu stai aici îngheţat pe vecie.
Poate ar trebui să îţi mulţumesc, să îţi dau
drumul pentru că fără tine nu aş fi ajuns crăiasa zăpezii, nu aş fi devenit
tocmai ceea ce iubeam, dar nu o să o fac pentru că nu meriţi. Nu vreau să mai văd
şi alţii suferind din cauza ta, distrugându-le visurile. O, nu, ghiocel, vei
sta aici îngheţat în palma mea pentru vecie, iarna va domni peste acest ţinut fără
apariţia ta pentru a vesti primăvara. Nu mă mai poţi răni, ghiocel, nu mă mai
poţi goni...
***
Şi afară începe furtuna care aduce fulgi mari
de gheaţă peste ţinutul fantastic al inconştientului unei fetiţe ce visează la
o iarnă albă, pură, frumoasă, dormind liniştită în pătura ce îi ţine de cald,
ferind-o de frigul de afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu